The poem in Romanian follows the English text.
The child Fred is told by his mother: “You must not look back.”
And he did not look back – and he survived – and his mother did not.
Orpheus was not as strong you were, Fred – he looked back, the poor thing.
On December 6th, 1938, in the middle of the night, it was the last time
you saw your mother. Her eyes watching you go away
made reality around her ignite like a film
in which the two of you are eternally laughing your hearts out.
The child Anita is told by her mother: “You must go,
I will stay with your brother because otherwise he will forget his name.”
And gone you were, Anita – and all the dear ones
were given shattered bodies and indestructible names.
Your indestructible body, Anita, is their names. Your every move
is wrapped in a tiny luminous mist composed of their names.
You stayed here, Anita – and we never forgot their names.
And you made sure we know the tiny luminous mist
is always our brother
who has not forgotten his name.
The child Heda is told by her mother: “Someone has to pray for the hanged.”
And Heda prayed. And then Heda never spoke one single word
with anybody while she was in Auschwitz. Her words were for prayers only –
prayers for the destroyed – and there were lots of prayers to be said.
Children always know exactly how many words per destroyed person
a prayer requires. And you prayed and prayed, Heda. Your prayers kept redoing
what death kept undoing. Millions and millions of times. Even now, Heda,
your every word comes out of your mouth like a spare prayer,
always prepare to redo what death cannot undo anymore.
There is a tiny luminous mist and a burning laughter
around your every word, Heda.
The child Paul asks his mother: Mutter, wessen Hand hab ich gedrückt,
da ich mit deinen Worten ging nach Deutschland? Poor Paul
desperately wanted to know if he may have shaken the hand
of his mother’s killer. You may have done it, Paul. You can never be sure.
But here’s what you can be sure of:
Fred’s mother’s eyes eternally watching her son go.
Anita’s brother never forgetting his name.
The destroyed hearing Heda’s prayers.
Your mother reading the tiny luminous mist in your every word.
Our bodies like a spare prayer igniting the reality.
Separarea copiilor
Poem documentar după un film despre
separarea copiilor de părinți în lagărele naziste
Copilului Fred îi spune mama lui: “Să nu te uiți înapoi.”
Și nu s-a uitat înapoi – și a supraviețuit – și mama lui nu.
Orfeu n-a fost așa de puternic ca tine, Fred – s-a uitat înapoi, nefericitul.
Pe 6 decembrie 1938, cândva la miezul nopții, a fost ultima dată
când ai văzut-o pe mama. Ochii ei privindu-te cum plecai
făceau realitatea din jurul ei să se aprindă ca un film
în care tu și cu ea râdeați până vi se zdrobeau inimile în piept.
Copilei Anita îi spune mama ei: “Tu să pleci,
eu rămân cu fratele tău fiindcă altfel uită cum îl cheamă.”
Și ai plecat, Anita – și toți cei iubiți
au primit corpuri distruse & nume indestructibile.
Corpul tău indestructibil, Anita, e numele lor. Fiecare mișcare a ta
e învăluită într-o mică ceață luminoasă făcută din numele lor.
Ai rămas aici, Anita – și nu le-am mai uitat niciodată numele.
Și te-ai asigurat că știm că mica ceață luminoasă
e întotdeauna fratele nostru
care nu și-a uitat numele.
Copilei Heda îi spune mama ei: “Cineva trebuie să se roage pentru spânzurați.”
Și Heda s-a rugat. Și Heda n-a mai schimbat o altă vorbă
cu nimeni cât a fost la Auschwitz. Cuvintele ei erau numai pentru rugăciuni –
rugăciuni pentru distruși – și erau o groază de rugăciuni care trebuiau spuse.
Copiii știu mereu exact câte cuvinte per persoană distrusă
cere o rugăciune. Și te-ai rugat, Heda. Rugăciunea tale refăceau întruna
ce moartea desfăcea întruna. De milioane de ori. Chiar și acum, Heda,
fiecare cuvânt iese din gura ta ca o rugăciune de rezervă,
mereu gata să refacă ceea ce moartea nu mai poate desface.
E o mică ceață luminoasă & un râs care-ți pulverizează inima
în jurul fiecărui cuvânt al tău, Heda.
Copilul Paul își întreabă mama: Mutter, wessen Hand hab ich gedrückt,
da ich mit deinen Worten ging nach Deutschland? Disperat să știe
dacă era posibil să fi strâns mâna asasinului mamei lui.
E posibil s-o fi făcut, Paul. Nu poți fi niciodată sigur.
Dar uite de ce poți fi sigur:
Ochii mamei lui Fred privind veșnic în urma lui cum pleacă.
Fratele Anitei nemaiuitându-și numele niciodată.
Distrușii ascultând rugăciunile Hedei.
Mama ta citindu-ți mica ceață luminoasă în fiecare cuvânt.
Corpurile noastre ca o rugăciune de rezervă aprinzând realitatea.
Radu Vancu is a Romanian writer, scholar and translator; associate professor at the Lucian Blaga University in Sibiu, he is president of the Romanian PEN Centre, editor-in-chief of the Transilvania magazine, and an editor of the Poesis Internațional magazine.
Image created by artist Kenan Aktulun; the images come from each of the families. Images courtesy of the Margulies family (Fortunoff Video Archive).
This contribution is part of the larger forum engaging artists and authors, from very different places and writing in very different genres, in a conversation on “the uses and disadvantages of historical comparisons for life.” The idea initially arose in response to the American presidential administration’s family separation policy on the southern border. A short documentary film, The Last Time I Saw Them serves as a point of departure. The intention is to provoke a discussion that could be an Aufhebung of the ‘is Trumpism fascism?’” debate: what can and what can we not understand by thinking in comparisons with the past?
Read Marci Shore’s introduction to the project here. Find the Table of Contents listing all contributions here.
The project is a collaboration between the Fortunoff Video Archive for Holocaust Testimonies at Yale University, the Democracy Seminar, and the Transregional Center for Democratic Studies (TCDS) at the New School for Social Research.
Child Separation